Cu câteva zile în urmă, respectiv la 21 mai 2011, reputatul compozitor, dirijor şi folclorist Constantin Arvinte a împlinit venerabila vârstă de 85 de ani. Manifestând din anii copilăriei o evidentă chemare pentru studiul celei mai importante dintre arte – legate de viaţa umană, muzica, el urmează cursurile primare în satul natal şi apoi, între anii 1937-1945, la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi, după care îşi continuă pregătirea de specialitate la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică „George Enescu” din municipiul Iaşi, printre profesorii săi numărându-se C. Constantinescu, Constantin Georgescu, George Pascu, Achim Stoia şi dirijorul Antonin Ciolan.

În perioada 1950-1954, urmează Şcoala de Ofiţeri de Muzică din Bucureşti, iar pentru aprofundarea studiilor de specialitate, urmează, între anii 1954-1955 cursuri de perfecţionare, la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, cu reputaţii compozitori şi pedagogi: Zeno Vancea (polifonie modală), Constantin Bugeanu (forme muzicale instrumentale şi orchestraţie) şi Dimitrie Cuclin (estetică muzicală şi compoziţie).

Încă din anii studenţiei, viitorul muzician se dedică, în primul rând, artei interpretative, în calitate de dirijor al Corului mixt al Căminului Cultural „C. Vasilescu” din municipiul Iaşi (1946-1959) şi apoi ocupă, prin concurs, importante funcţii artistice la prestigioasele ansambluri artistice din capitala ţării: Ansamblul „Ciocârlia” (1949-1960), director artistic şi dirijor al Ansamblurilor „Ciocârlia” şi „Rapsodia Română” (1965-1976), director artistic şi dirijor al Orchestrei „Ciocârlia” (1979-1984 ) ş.a.

La pupitrul acestor instituţii reprezentative în viaţa muzicală naţională din cea de a doua jumătate a veacului XX, întreprinde răsunătoare turnee artistice atât în România, dar şi peste hotare, în ţări cu puternice tradiţii artistice: Polonia, Ungaria, fosta URSS, Iugoslavia, Elveţia, Grecia, Republica Federală Germania, Franţa, Austria, Bulgaria, SUA, Canada, Mexic, Cuba, Kuweit, Olanda, Algeria etc., pretutindeni, bucurându-se de aprecieri dintre cele mai elogioase din partea publicului şi a presei de specialitate.

În paralel cu aceste importante funcţii artistice şi de conducere artistică, maestrul Constantin Arvinte s-a aflat şi printre consultanţii de specialitate din cadrul Direcţiei Muzicii din Ministerul Culturii 1960-1965 şi în calitate de cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice din Bucureşti (1976-1979).

Preocupat continuu pentru cercetarea creaţiei populare româneşti – începand cu genurile şi formele cele mai vechi, din principalele zone etnofolclorice ale ţării, compozitorul Constantin Arvinte a îmbogăţit patrimoniul muzical românesc, cu o seamă de lucrări de referinţă, în primul rand pentru ansamblurile artistice la cârma cărora s-a aflat ani la rând: „Ciocârlia” şi „Rapsodia Română”, dar şi pentru alte instituţii similare din principalele centre culturale româneşt

Un loc aparte revine, în cadrul creaţiei sale muzicale, muzicii simfonice şi vocal-simfonice: Simfonieta pentru orchestra de coarde, Suită simfonică, Cântări străbune; Fantezie concertantă românească; Coloana Infinită; Suită sătmăreană; Concert pentru nai,chitară şi orchestră; Fantezie pentru ţambal şi orchestră; Dragoiana – Rapsodie moldovenească;Capricio moldovenesc; Tablou câmpenesc s.a., iar din sfera creatiei vocal simfonice:Balada lui Pintea Viteazul; Cantata Patriei;

Te cântăm, străvechi pământ; Balada unui popor viteaz; Baladă despre Tudor Vladimirescu; Soarele libertăţii etc. Sunt, de asemenea, de larga popularitate scrierile pentru muzica de fanfară (Plaiuri româneşti, Sârba în căruţă, Hora – Marş, Opt melodii folclorice româneşti etc.), dar şi o seamă de lucrări corale, care au făcut parte din programele celor mai vestite ansambluri vocale corale mixte sau pe voci egale din judeţele ţării.

De numele ilustrului muzician se leagă sute şi sute de melodii populare culese din diferite localitati si zone ale ţării, multe dintre acestea fiind transcrise, armonizate şi prelucrate pentru repertoriul formaţiilor instrumentale şi coregrafice. Sunt, de asemenea, excepţionale meritele sale în publicarea volumelor: Jocuri populare româneşti, Jocuri populare din regiunea Bucureşti, Jocuri populare din regiunea Argeş,Jocuri populare din regiunea Dobrogea, (în colaborare cu maestrul coregraf Gh. Popescu-Judeţ), Maramureş în viaţă nouă, Câtu-i Maramureşu’ şi impresionantul volum „Folclor muzical din Moldova”, ce a văzut lumina tiparului la Editura PIM din Iaşi – 2008, volum care cuprinde 523 de melodii, culese de neobositul folclorist Constantin Arvinte, între anii 1955-1987, împreună cu echipa de culegători de folclor a Ansamblului Ciocârlia din Capitală.

Pentru întreaga sa activitate în domeniul creaţiei muzicale şi al artei interpretative româneşti, maestrul Constantin Arvinte a fost distins cu premii ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, cu Premiul II la Concursul Internaţional de Compoziţie Corală de la Tours – Franţa (1976), cu ordine şi medalii ale statului român.

Prezenţa în importante jurii de specialitate la cele mai exigente manifestări muzicale din ţară şi de peste hotare, este încă o dovadă incontestabilă a locului şi rolului pe care această personalitate marcantă a muzicii româneşti il ocupă în viaţa noastră artistică.

Lucrând o viaţă în domeniul culturii, am colaborat, în mod excelent, cu maestrul Constantin Arvinte ,încă din anii ’60, când se afla printre consilierii de specialitate din cadrul Direcţiei Muzicii din Ministerul Culturii. La invitatia semnatarului acestor randuri, a participat la numeroase manifestări muzicale ce au avut loc pe teritoriul fostei Regiuni Ploieşti(1960-19680) şi din 1968, în judeţul Prahova, la Zilele culturii, „Tezaur prahovean”, la Aniversarea Filarmonicii „Paul Constantinescu” (1978), sarbatorirea compozitorului, dirijorului şi folcloristului Florin Comişel (1997), a Coralei „Paul Constantinescu” din Ploieşti (1995), la lucrările Cenaclului Muzical „Paul Constantinescu” - al cărui membru de onoare este încă de la înfiinţare (ianuarie 1977), precum şi la ampla activitate omagială dedicată eminentului compozitor şi dirijor Dinu Stelian, general maior, Artist al poporului (comuna Sălciile, 18 oct. 2008). În acest context, amintim şi cele două superbe suite scrise pentru Orchestra Populară Flacăra Prahovei a Filarmonicii din Ploieşti, ultima, sugestiv intitulată, „De la mine… la Ploieşti”si alte lucrari similare pentru ansamblul folcloric "Chindia" din Ploiesti.

La acest ceas sărbătoresc, se cuvine să-i adresăm ilustrului muzician, din toată inima, cele mai sincere şi călduroase felicitări pentru prodigioasa sa activitate în domeniul artei sonore româneşti, viaţă cât mai lungă, tinereţe fără bătrâneţe, astfel încât să poată duce la bun sfârşit, toate proiectele aflate pe bogata sa agendă de lucru.La mulţi şi fericiţi ani, stimate maestre!

Prof.dr. Al. I. Badulescu

Cu câteva zile în urmă, respectiv la 21 mai 2011, reputatul compozitor, dirijor şi folclorist Constantin Arvinte a împlinit venerabila vârstă de 85 de ani. Manifestând din anii copilăriei o evidentă chemare pentru studiul celei mai importante dintre arte – legate de viaţa umană, muzica, el urmează cursurile primare în satul natal şi apoi, între anii 1937-1945, la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi, după care îşi continuă pregătirea de specialitate la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică „George Enescu” din municipiul Iaşi, printre profesorii săi numărându-se C. Constantinescu, Constantin Georgescu, George Pascu, Achim Stoia şi dirijorul Antonin Ciolan.

A călători, înseamnă a face din întâlnirea ta cu peisaje şi configuraţii umane diferite un prilej de cunoaştere propriu-zisă şi de reflexiune, o modalitate de luare în posesie intelectuală a locurilor prin care ai trecut. Scopul unei călătorii bine făcute şi adânc înţelese este acela de a te întoarce acasă mai bun , mai înţelept, mai deschis spre orizontul fără sfârşit al umanităţii.

Iubitorii de artă şi istorie prahoveni au avut prilejul să participe, miercuri, de Ziua Internaţională a Muzeelor, la o paletă largă de manifestări, desfăşurate în toate secţiile  Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova. Tema din acest an s-a intitulat Muzeul şi memoria.

Una dintre cele mai interesante manifestări s-a organizat la Muzeul memorial “ Paul Constantinescu”, unde distinsul prof.dr.Al I.Bădulescu, directorul instituţiei, ne-a pregătit un Recital vocal-instrumental extraordinar, cu participarea unor mari talente, foşti si actuali studenţi ai Universtăţii Naţionale de Muzică Bucureşti, toţi trecuţi prin clasa prof.univ.dr. Silvia Voinea, care ne-a şi onorat cu prezenţa sa.

Înaintea spectacolului, numerosul public meloman a participat, însă, la vernisajul expoziţiei de fotografii Peripluu prin muzeele prahovene, expoziţie prezentată de prof.dr.Al.I.Bădulescu.

Timp de peste două ore, ne-au încântat cu vocile lor excepţionale, acompaniaţi la pian de asist.univ.dr.Violetta Ştefănescu: Alexandra Cristian – master-1, Cristina Vasilache – anul II, Vladimir Catană – absolvent, Natalia Buciuman – absolventă, Iulia Tache – anul II, Plamena Anghelova – anul II, Denise Călinescu – anul IV, Virginica Stamate-Simulescu – anul IV şi Adelina Diaconu – master-1.

Repertoriul acestora a cuprins piese de Meyerbeer, Dvorak, Gluck, P.Constantinescu, Massenet, Mozart, Rossini, Flotov, Gounod.

Programul s-a bucurat de o prezentare inedită: Cristina Lascu, care a şi recitat din Topârceanu şi Caragiale

Ioan POPESCU

Doi fraţi, două caractere diferite, dar acelaşi har moştenit de la tatăl lor: epigrama. Cel mai mare dintre fraţi este născut în 18 martie 1917. Are, deci, peste 94 de ani. Este încă activ şi foarte cunoscut ca avocat, politician şi scriitor. Se numeşte Mircea Ionescu Quintus, seniorul culturii româneşti.

Fratele său mai mic, Nelu Quintus, are “doar” 92 de ani şi un destin mai puţin fericit, de ceva vreme având probleme de sănătate, datorită unui accident vascular. Boală care nu-l împiedică să scrie în continuare epigrame, aşa cum face de-o viaţă: peste 5000 la număr! Ele au fost adunate între coperţile a zeci de volume - colective sau personale - multe dintre ele fiind publicate în ziare şi reviste umoristice, centrale şi locale. În 40 de ani i s-au publicat 18 volume personale, ultimele patru scrise după accidentul vascular. Iată câteva titluri: Inspiraţii fără raţii, Autoironii, Quintesenţe, Sport şi zâmbete, Voiajând cu gluma, Pe ultima sută de poante, Scânteieri.
 În decursul anilor, epigramistul Nelu Quintus a obţinut numeroase premii la concursuri organizate la Bucureşti, Cluj, Braşov, Brăila, Iaşi, Râmnicu -Vâlcea, Târgu-Jiu, Ploieşti ş.a.

Cum spuneam la început, cei doi fraţi au moştenit harul epigramei de la tatăl lor, Ion Ionescu Quintus, cunoscut avocat, literat şi politician. Familia Quintus a apărut, ca o dinastie, în protipendada românească din vremea Unirii Principatelor Române, având o ascensiune rapidă în viaţa economică, socială şi culturală a ţării. Era o perioadă de cultură, civilizaţie, eleganţă, călătorii în străinătate, amor, salon, cazinou, pension, muzică, teatru… Intr-un cuvânt, o viaţă mondenă, scandaloasă. Tânărul Ion, născut în anul 1875, călca deci pe urmele lui Delavrancea,Take Ionescu, Toma Stelian sau Radu Rosetti - prieten pe care, din prea multă prietenie, l-a deposedat de… soţie. Nimeni alta decât viitoarea mamă a celor doi fii: Mircea şi Nelu.

Epigrama lui Nelu Quntus reprezintă expresia existenţei sale. “Cuvintele lui de duh sunt mânuite cu abilitate şi la timpul potrivit, ele pot descreţi frunţile, pot risipi ceaţa unei vremelnice încordări şi pot ajuta, precum  un pod peste o apă, la traversarea unui moment dificil. El are în vedere perspectiva unei însănătoşiri morale, a unei recuperări şi nu a unei condamnări fără drept de apel. În ciuda aparenţei de glumă şi de joc spiritual, epigrama lui Nelu Quintus serveşte o cauză superioară.”Loviturile” sale îndreptate în direcţia superficialităţii, într-o paletă complexă de ţinte bine cumpănite, aparţin, în fond, unei conştiiţe de moralist”(Victor Sterom, scriitor ploieştean).

Nelu Quintus este membru al cluburilor de epigramişti “Cincinat Pavelescu” Bucureşti şi “Ion Ionescu Quintus” din Ploieşti. Visul său, de “fiu risipitor” al Dinastiei Quintus, este exprimat, cel mai bine, în poante: Cât n-ar părea de crezut /Pentru toţi contemporanii, /Aş lua de la-nceput,/ Epigramele şi…anii.

Ioan POPESCU

Iubitorii cântecului popular românesc cunosc, fără îndoială, nemuritoarele melodii populare interpretate de îndrăgita solistă Valeria Peter Predescu, cea care, în anul 2009, s-a stins din viaţă, in urma unui infarct. În memoria regretatei cântăreţe de pe Valea Sălăutei – Bistriţa-Năsăud, autorităţile locale au organizat, anual, un Festival-Concurs Naţional “Valeria Peter Predescu”, ajuns acum la ediţia a II-a.

Numărul mare de solişti amatori din întreaga ţară înscrişi în concursul din acest an a impus juriului o riguroasă preselecţie, printre cei 22 de “admişi” aflându-se şi tânăra de 21 de ani, Andreea Cristina Haisan, membră de bază a reputatului Ansamblu folcloric “Chindia” al Casei de cultură a sindicatelor Ploieşti.

Festivalul-Concurs Naţional de la Bistriţa şi-a propus, încă de la început, promovarea şi valorificarea cântecului popular românesc, dar şi a bogatului repertoriu al regretatei interprete locale. În concurs, fiecare solist trebuia să prezinte trei piese: o doină, un cântec în acompaniamentul orchestrei şi o piesă din repertoriul Valeriei Peter Predescu.

Timp de două zile, sala Casei de cultură “George Coşbuc” a fost arhiplină, spectatorii având astfel prilejul să urmărească o serie de voci tinere, aflate în plină afirmare.

 Juriul - alcătuit din prof.univ.dr.Ioan Bocşa – preşedinte, Elise Stan – TVR, Ileana Bir – Radio România, Gelu Furdui – Radio Cluj Napoca,prof.dr.Aurel Bodiu, prof.Cristina Stăucean Bălan şi Vasile Somlea – directorul Centrului judeţean de cultură nu a avut deloc o misiune uşoară în alegerea premianţilor, dar, după lungi dezbateri,  premiile Festivalului au fost decernate, într-adevăr, celor mai buni solişti, după cum urmează:

* MARELE PREMIU AL FESTIVALULUI (1500 lei): Andreea Cristina Haisan, din Ploieşti (care s-a prezentat în concurs cu melodii din zona Moldovei );

* PREMIUL I : Ioana Dârstar – Covasna;

* PREMIUL II: Daniel Pop – Sălaj;

* PREMIUL III şi PREMIUL DE POPULARITATE, acordat de public: Ana Maria Născuţiu – Bistriţa Năsăud.

*  Cele două PREMII PENTRU CEA MAI BUNĂ INTERPRETARE a pieselor din repertoriul Valeriei Peter Predescu, acordate de membrii familiei, au revenit solistelor Cristina Bugnar – Bistriţa Năsăud şi Lorena Pascu – Hunedoara.

* Alte două PREMII SPECIALE din partea juriului au revenit soliştilor Ilie Caras – Cernăuţi şi Ioana Maria Unguraş – Sălaj.

La finalul concursului, tânăra şi frumoasa câştigătoare a Marelui Premiu, Andreea  Cristina Haisan, a mărturisit, în aplauzele spectatorilor: “ Sunt foarte, foarte emoţionată, dar şi bucuroasă în acelaşi timp. Câştigarea acestui trofeu reprezintă o mare onoare pentru mine, aflată la început de drum, un stimulent pentru viitoarea mea carieră muzicală. Mulţumesc din inimă minunatului public bistriţean, orchestrei “Dor Românesc”, juriului şi, nu în ultimul rând, bunului Dumnezeu, care m-a ajutat să ajung aici, la Bistriţa, pentru a vă cânta şi încânta, cum am putut eu mai bine”.

Ioan POPESCU

La 22 iunie s-au împlinit nouăzecişiopt de ani de când  I.L.Caragiale a plecat în lumea drepţilor. Ploieştenii nu-l uită pe „nenea Iancu” al lor: an de an, data naşterii scriitorului (30 ianuarie 1852) şi data morţii lui sunt prilejuri de rememorare şi reconsiderare a valorii inestimabile pe care o constituie moştenirea lăsată de acesta posterităţii. Este de la sine înţeles că rolul cel mai important în organizarea manifestărilor menite să păstreze vie în conştiinţa compatrioţilor şi a concetăţenilor amintirea scriitorului revine Muzeului Memorial I.L.Caragiale, care păstrează în patrimoniul său obiecte şi mobilier care i-au aparţinut, dar mai ales manuscrise, scrisori şi acte care completează informaţia în domeniul „caragialeologiei”.

Înainte de centenar

Anul acesta, conservator Nina Nicolae, coordonatoarea tuturor proiectelor muzeului, a considerat că ziua morţii lui I.L.Caragiale trebuie să fie marcată chiar la mormântul scriitorului, aflat în Cimitirul „Bellu” din Bucureşti. La slujba de pomenire oficiată de preotul cimitirului a participat, alături de invitaţi, un număr de peste cincizeci de elevi de la şcoli din Ploieşti, Bucureşti, Buzău, toţi îmbrăcaţi în costume reprezentând diferite personaje caragialiene. Istoricul şi criticul literar Barbu Cioculescu, exeget al operei caragialiene, s-a adresat direct spiritului scriitorului, cu apelativul „Nene Iancule!”, invocându-l să primească gândurile bune ale celor prezenţi. Criticul a subliniat importanţa eforturilor tuturor cercetătorilor în domeniu întru clarificarea şi interpretarea, cât mai aproape de spiritul lor, a operelor marelui scriitor. Cercetătorul ştiinţific Simona Cioculescu, reprezentând Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, s-a referit la iniţiativele şi proiectele acestei instituţii în legătură cu apropiatul centenar al morţii scriitorului, subliniind ideea că omagiul cel mai de preţ care poate fi adus acestuia este cunoaşterea în profunzime a mesajului operei sale.

„Ploieştii despre Caragiale”

Profesorul Ieronim Tătaru, cercetător asiduu al manuscriselor caragialiene aflate în arhivele şi muzeele din Ploieşti, a evocat Ploieştiul, oraşul natal al lui Caragiale, din însăşi perspectiva acestuia, aşa cum reiese din scrierile lăsate de scriitor posterităţii, amintind că, de curînd, domnia sa a publicat, la Editura „Mileniul III” Ploieşti, volumul intitulat „Ploieştii dinspre Cragiale”. Criticul şi istoricul literar Constantin Hârlav, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, coautor al ultimei ediţii critice Caragiale apărută sub egida Academiei Române,  s-a referit pe scurt la câteva sintagme specifice folosite de scriitor în epistolele sale, care sunt emblematice pentru spiritul caragialian.

„AS”. „Mon cher”, „Gălăgioşii” şi „Domnul Goe”

Prof. dr. Sanda Hîrlav Maistorovici a amintit în cuvântul său despre afinităţile lui Caragiale pentru muzică. Au urmat intervenţiile pline de prospeţime şi candoare ale copiilor adunaţi în jurul mormântului marelui scriitor pentru a-şi exprima, în felul lor, dragostea şi respectul faţă de „nenea Iancu”. Trupa „AS” de la Şcoala „Mircea Sântimbreanu” din Bucureşti, pregătită de profesoara Aneta Ilona Setelecan, a interpretat o scenă din „Năpasta”, iar trupele „Mon Cher”, de la Şcoala „Sf. Vasile” din Ploieşti (îndrumător - institutor Cristina Marin), şi „Gălăgioşii”, de la Şcoala „G. E. Palade” din Buzău (îndrumător - prof. Mirela Zugravu), au rememorat fragmente din comedia „D’ale carnavalului” şi din schiţa „Five o’clock”. Şi pentru ca bucuria lui „nenea Iancu” să fie deplină, copiii au recitat în cor începutul schiţei „Domnul Goe”, demonstrând astfel că nu există copil din România care să nu fi citit celebra schiţă şi să nu fi tras învăţămintele respective din ea.

Ploieştiul a avut, şi mai are încă, profesori străluciţi. Dăruirea şi priceperea lor au putut asigura formarea a generaţii întregi, din rândul cărora unii absolvenţi au reuşit performanţe greu egalabile. În diverse sinteze de profil, mai vechi sau mai noi, cei mai mulţi sunt aşezaţi la locul cuvenit, întregind o galerie a marilor fii ai oraşului. O perspectivă aparte asupra şcolii ultimilor 60 de ani îşi asumă dl Constantin Enciu, într-un volum de amintiri, recent apărut sub egida Societăţii Culturale „Ploieşti-Mileniul III” şi lansat chiar de ziua naşterii profesorului – 18 iunie.

Într-o carieră prodigioasă de dascăl, începută în 1945, profesorul nonagenar a trăit multe, conservând în sipetul fiinţei tot ceea ce i-a putut marca suişul devenirii sale. Exersat, deci, în lungi ani de profesorat – la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” (azi, Colegiul Naţional „I.L. Caragiale”) ori, pasager, la „Constantin Dobrogeanu-Gherea” şi, apoi, la Liceul „Mihai Viteazul”, de unde s-a şi pensionat – ca şi în migăloase elaborări istorico-literare, de uz şcolar mai ales, rafinatul intelectual încearcă acum să treacă la un alt tip de redactare, având puterea şi determinarea să se reinventeze, ducând la bun sfârşit o operă literară eminamente sentimentală, dar şi cu o pronunţată valoare de întrebuinţare documentar-istorică. Ea va umple, cu siguranţă, un gol pe culoarul acesta de cercetare a istoriei locale, oferind deopotrivă câteva indicii însoţitoare ale parcursului său, pornit din Brăila natală şi continuat ulterior până azi, în urbea lui nenea Iancu.

Din punctul de vedere al conţinutului, această carte trebuie totuşi alăturată, mai întâi, Memoriilor colegului său I.Th. Grigore publicate în urmă cu doi ani, de către aceeaşi Societate Culturală, în Seria Personalităţi, în scopul de a adăuga un plus de cunoaştere la edificarea ambiţiosului său obiectiv legat de elaborarea Marii Monografii a oraşului Ploieşti, al cărei prim opus, de peste 800 de pagini, este programat să apară până la sfârşitul anului. Dar, neapărat, în aceeaşi companie trebuie situat şi volumul intitulat „Coleg cu Nichita”, semnat de către regretatul inginer Mihai Popescu, care furnizează şi el amănunte interesante de viaţă şcolară, e adevărat, dintr-un interval temporal ceva mai restrâns.

„Dacăl... de dascăli” este, prin urmare, o carte de amintiri concentrate, ca materie conţinutivă, în sfera învăţământului, cu destule reverberaţii în viaţa socio-umană, cum ne avertizează în chiar moto-ul ales: „Să ne păstrăm sufletul tânăr, câtă vreme lumea, cu frumuseţile şi tainele ei, ni se dăruieşte cu prietenie”. Este, însă, clar că pentru a scrie o asemenea lucrare trebuie să ai ce rememora şi, mai cu seamă, să ştii ce să extragi din substanţa adevărului de viaţă, pentru a-i metamorfoza sensurile în adevăr artistic. În fond, memoria este un imens rezervor al imaginaţiei aflat în stare latentă, care devine activ doar sub impulsul unor stimuli externi. Realitatea trăită, strict documentară, a unor asemenea amintiri nu poate fi suficientă pentru a fi şi credibilă.

Cu experienţa sa didactică, de profesor de literatură, şi, totodată, de îndrumător al unor activităţi extra curriculare, domnul Constantin Enciu nu aglomerează, pur şi simplu, situaţii frapante ori fapte de viaţă revelatoare cu intenţia de a transmite mesaje, ci oferă selectiv o proiecţie obiectivă a înzestrării sale creativ-interpretative, în care, resuscitând memoria, lasă liberă deopotrivă şi emoţia, care se pliază pe fundaluri socio-istorice, căpătând expresie într-o bine aşezată paletă stilistică, în care se regăsesc încorporate elemente de cultură, ca şi parte a naturii sale identitare ce pendulează între lirism şi ironie.

Structurarea ca atare a cărţii, în cinci capitole, etalează vizibil asemenea însuşiri, marcând în acelaşi timp şi momentele de intensitate existenţială a memorialistului: I. Brăila; II. Bucureşti; III. Din nou, la Brăila; IV. Ploieştii; V. Vitrina cu amintiri.

Însemnările despre Brăila, oraşul naşterii sale şi al primilor ani de formare, sunt cele mai dense şi mai bine pigmentate referenţial ca şi afectiv. E un summum de elemente caracterizante care descriu un oraş cosmopolit, cu o viaţă social-culturală plină de pulsaţie, problematizantă, în care scriitorul-narator încearcă să descifreze de unde îi vine farmecul sau originalitatea care a putut determina atâţia mari scriitori să-l evoce în pagini nemuritoare. Luxurianţa privirii proprii, care cade direct asupra multor aspecte şi tipologii, se acompaniază fericit cu extrase inspirate din autori consacraţi, provenind de aici, sau cu referiri la aceştia: Perpessicius, Mihu Dragomir, Mihail Sebastian ori Panait Istrati, care era, pe atunci, un adevărat idol, fiind preferaţii săi.

Sigur că şi celelalte mari escale locative ale vieţii sale, aflate în componenţa amintirilor, au doza lor de frumuseţe şi de sentiment. Ploieştiul, cu deosebire, fiindcă aici a dat piept cu o altă lume şi a trebuit să dovedească, cu tot dinadinsul, pentru a se întemeia, ce poate, fiind deopotrivă sensibil la context şi consecinţele sale, dar rămânându-i pe suflet mai mult decât o fărâmă din relaţiile sale umane, intercolegiale, care l-au fixat şi i-au dat distincţie în vastul spaţiu al şcolii şi al comunităţii locale. Se opreşte însă aici, fără a prelungi observaţia şi a diversifica gama stilistică, dar compensează o asemenea cantonare prin densitatea orinzontului cognitiv, a informaţiei cu mai multe componente şi nivele de înţelegere. Pe cale de consecinţă, cartea oferă astfel şi relevante surse istorice, ca şi unele aspecte privind disponibilităţile sale de exersat istoric literar şi de rafinat estet, grefate pe nativa sa înclinaţie spre o anecdotică de mesaj folosită cu substrat sau pentru luare aminte.

Textul are, totuşi, pe alocuri, şi expresivităţi poetice şi meditative, adunând în formulări o încărcătură de sugestie romanescă, aptă să fluidizeze lectura. Interesant, într-o asemenea conjuncţie, este faptul, demn de subliniat, că această carte încheagă atent, condensând uşor nostalgic, drumul unei experienţe de elev şi student cam în aceiaşi termeni şi aproximativ pe aceleaşi paliere referenţiale pe care le-a străbătut profesorul de mai târziu, şi nu doar la catedră ci şi în viaţa publică.

Apărând în roluri diferite, de elev, la Brăila, ori de student, la Bucureşti, şi, mai apoi, de profesor şi mentor literar-artistic, la Ploieşti, memorialistul înfăţişează, de o manieră asemănătoare, parcursul devenirii sale, cu haltele consecutive, conferindu-i totuşi notele caracteristice, influenţate de schimbarea registrului social şi a perspectivei.

În fiecare dintre cele trei ipostaze, suportul motivaţional al verosimilităţii este asigurat de spaţiul uman formativ sau de contextul asociativ, social-istoric şi cultural, în care funcţionează sistemul, cu desluşirea colaterală a mecanismelor şi angrenajelor sale. Memoria fostului elev, a studentului de odinioară şi a profesorului, ca şi temeinicia abilităţilor sale cognitiv-participative conservă sentimental amănunte care pot da măsura specificului învăţământului liceal, a universului şcolii, cu elementele sale de relief, pigmentate de calitatea intelectual-morală a cadrelor didactice, ca şi de tipul de comunicare avut cu elevii de-a lungul anilor. Această rezervă de acumulări imaginativ-emoţionale se reactivează instinctiv producând literatură, pe o canava cu multe inserturi de adevăr şi de nostimade de coloratură. Vom observa că în această carte sunt, de asemenea, prezentate aspecte specifice, de relaţie şi de conţinut, care au permis şcolii să devină un factor formativ de puternică rezonanţă socială.

În acest fel, se adevereşte, în subsidiar, încă o dată, de ce şcoala ploieşteană a avut, în acest sens, o întreagă pleiadă de absolvenţi, care, pregătiţi aici, au putut ulterior performa, legându-i astfel pe toţi de această instituţie ca de o adevărată Alma mater. De aici, poate, şi consistenţa evenimenţială a reuniunilor de generaţie, ca şi menţionarea unor strânse legături peste timp a unor mari personalităţi precum: Eugen Simion, Basarab Nicolescu, Mircea Petrescu, Ioan Grigorescu sau Vladimir Zamfirescu, toţi foşti elevi ai ilustrului magistru şi migălosului memorialist. De aceea, amintirile nu se încarcă niciodată de tensiuni ori de accente resentimentale şi, cu atât mai puţin, de ură. Ele recompun o vârstă a inocenţei şi înţelegerii, a râvnei de a şti şi de a se pregăti pentru o reuşită în viaţă. „Obsedantul deceniu”, adesea invocat în literatură, a avut, se pare, în această şcoală parte de mai puţine obsesii, care se consumau, poate, cu discreţie sau cu o teamă bine camuflată, aproape inobservabilă.

Prin urmare, în acest volum sunt reconstituite multe întâmplări şi creionate o serie de personaje, chiar dacă din goana condeiului. Unele au însă pregnanţă, deşi mijloacele portretistice efective, tradiţionale, lipsesc. Totuşi, din anii studenţiei, Iorga, Rosetti ori Cartojan reţin în primul rând atenţia, ca profesori şi mari formatori de caractere. Din anii de profesorat ploieştean frapează, în rândul dascălilor, modul cum sunt prezentaţi Nicolae Simache, C.M. Râpeanu, Milica ori Vijoli. Dintre foştii elevi, stăruie asupra câtorva, înfăţişându-i în ipostaze caracterizante pe Nichita Stănescu, Eugen Simion, Corneliu Şerban, George Genoiu, Cristian Bălan sau Ieronim Tătaru.

Personajul principal al cărţii rămâne însă Profesorul, marcat de un sincer şi benefic activism. Personalitatea sa se edifică din suma relaţiilor şi întâmplărilor la care este parte. Dar memorialistul adaugă, afectuos, şi reacţiile apreciativ-mărturisitoare ale celor care l-au avut ca profesor şi care, azi, au ceva de spus prin opera lor. Aici include şi consideraţiile instituţiilor şcolare şi culturale, care i-au onorat, în timp, prestaţia vocaţională de excepţie, de om al catedrei şi, deopotrivă, al cetăţii, încununându-l cu titlul de profesor emerit şi cu alte importante distincţii.

Astfel se încheagă o imagine aproape completă a ceea ce era şcoala, într-o vreme nu tocmai îndepărtată, şi se străduia să facă profesorul, pentru elevii săi, ca şi pentru comunitatea locală aparţinătoare. Aşa s-au putut produce evoluţiile, cel puţin în plan instructiv-educativ.

Cartea are în ultimul său capitol reconstitutiv şi o „Vitrină de amintiri”, care completează consonant suma de mărturii şi care, pentru unii, poate să deştepte profunde nostalgii. Privind aceste secvenţe fotografice ai sentimentul că timpul s-a oprit într-o staţie în care bucuriile şcolii încă îşi mai puteau face loc şi produce efecte (cel puţin în plan afectiv!).

În ansamblul lor, aceste pagini scrise cu efuziune şi umor degajă un sentiment tonic de înălţare, ca şi încrederea că un dascăl adevărat poate deveni realmente un model, o veritabilă instanţă care nu înşală şi nu se dezminte. Pentru toate aceste înzestrări redacţionale, credem că interesul unei astfel de cărţi a fost atins în cel puţin două sensuri, şi anume: 1. că Societatea Culturală „Ploieşti-Mileniul III” a scos la iveală, mai aplicat, un fragment de timp important şi un domeniu cu multe valenţe cognitiv-folositoare, de larg ecou, şi că 2. mica grupare a scriitorilor ploieşteni a mai câştigat un creator adevărat. Ceea ce nu este deloc puţin! Acestora le mai putem adăuga mesajul profund uman pe care se întemeiază cartea profesorului Enciu, rezumat în final ca pe un necesar memento: „Amintirile, aidoma unor râuri de lavă ale unui vulcan, care încă îşi mai trimite flacăra spre cer, sunt aureolate intens, părând a fi asemenea unor candele ce nu se sting (...). Să ne păstrăm sufletul tânăr, câtă vreme lumea, cu frumuseţea şi cu tainele ei, ni se dăruieşte cu prietenie (...). Să ne bucurăm, câtă vreme trăim şi să rămânem neîncetat noi înşine (...). Ca o candelă nestinsă, amintirile ne fac uneori mai curaţi şi mai puri, redescoperindu-ne pe noi înşine, aşa cum suntem ori aşa cum am fost”.

Nic Dumitrescu

Aşa cum anunţam în articolul precedent, dirijorul RADU POSTĂVARU a avut fericita iniţiativă de a propune – pentru concertul orchestrei simfonice a Filarmonicii „Paul Constantinescu” de joi, 17 iunie 2010 – un program ce a cuprins exclusiv lucrări aparţinând unor compozitori români.

Trista realitate

La prima vedere, pentru un necunoscător al vieţii muzicale din ţară, calificativul de „iniţiativă fericită” poate părea lipsit de conţinut. Cu toate acestea, realitatea – tristă! – este alta. Din informaţiile pe care le deţin, cu rare excepţii, foarte puţine filarmonici din România abordează opusuri româneşti, însă şi mai puţine – mai corect, nici una! – programe integrale de muzică românească, aşa că nevoia, obligaţia morală firească de a cunoaşte aceste creaţii şi personalitatea autorilor lor nu poate fi – după opinia mea – catalogată decât drept salutară şi demnă de urmat.

„Prin Munţii Apuseni”

Concertul a început cu Tarantella din Suita „Prin Munţii Apuseni” de Marţian Negrea. În ciuda dificultăţilor tehnice pe care le pune în faţa orchestrei această lucrare, ea a sunat vioi, plin de energie, sclipitor ca apele unui izvor de munte.

Requiem pentru... mine

A urmat o piesă în primă audiţie: „Schiţă la un Requiem pentru... mine pentru soprană şi formaţie camerală” de Dan Buciu. Întrebărilor filozofice despre viaţă şi despre moarte pe care – mai curând sau mai târziu – ni le punem fiecare, le-a „dat glas” cu multă eleganţă şi evitând orice nuanţă de macabru soprana BIANCA MANOLEANU. Emoţiile pentru reuşita interpretării au fost cu atât mai mari cu cât compozitorul – prof. univ. dr. Dan Buciu – se afla în sală. La sfârşitul spectacolului acesta a felicitat soliştii şi orchestra nu numai pentru modul în care a fost redat opusul său, dar şi pentru dorinţa de a nu uita muzica şi muzicienii români.

Muzică impresionistă franceză şi folclor românesc

Partea întâi a spectacolului s-a încheiat cu prima mişcare din „Dixtuorul” pentru suflători de George Enescu. Cei zece instrumentişti au reuşit să scoată în evidenţă, cu fineţe, neostentativ, acel amalgam de muzică impresionistă franceză şi folclor românesc caracteristic lucrării enesciene.

Acurateţe şi optimism

Partea a doua a debutat cu Rondo-ul din Concertul pentru orchestră de coarde de Paul Constantinescu. Bine puse la punct tehnic, partidele de instrumente de coarde ale orchestrei ploieştene l-au interpretat cu acurateţe şi un optimism molipsitor. 

„Tripticul psaltic...” cu Bianca Manoleanu

Prof. univ. dr. BIANCA MANOLEANU, cu interiorizarea şi ştiinţa emiterii sunetului care o caracterizează, a cântat emoţionant „Tripticul psaltic pentru soprană şi orchestră” de Viorel Munteanu, lucrare pe care am avut ocazia să o ascult şi în alte interpretări, versiuni ce nu m-au impresionat nici tehnic, nici ca forţă de pătrundere şi, apoi, de redare a conţinutului piesei.

Umorul, sarcasmul...

Concertul – pot afirma, evenimentul cultural – s-a încheiat cu Hecatomba pentru orchestră de Dan Dediu. Ca şi în cazul celorlalte lucrări abordate, dirijorul RADU POSTĂVARU a reuşit să înfăţişeze publicului unitatea acestei piese – aparent – eterogene, cosmopolite,  atât ca surse de inspiraţie, cât şi ca mod de tratare, subliniind umorul, uneori chiar sarcasmul autorului ei.

Consider că atât dirijorul RADU POSTĂVARU cât şi orchestra simfonică a Filarmonicii merită felicitările şi respectul publicului nu numai pentru iniţiativa de a oferi muzică românească, ci şi pentru realizarea interpretativă şi tehnică a acestui program.

Ploieştenii şi muzica simfonică

Sâmbătă, 26 iunie 2010, pe esplanada Palatului Culturii a avut loc ultimul concert al orchestrei simfonice a Filarmonicii din stagiunea 2009-2010. Este cel de al doilea spectacol în aer liber susţinut de această formaţie (primul fiind cel din cadrul „Zilelor oraşului”) şi cred că poate fi considerat unul dintre evenimentele artistice demne de remarcat deoarece a demonstrat, încă o dată, nevoia şi plăcerea ploieştenilor de a asculta muzică simfonică. Am fost deosebit de plăcut impresionată de faptul că, în ciuda vremii total neprietenoase şi cu mai bine de o oră înainte de începerea concertului, o serie de persoane, de toate vârstele, înarmate cu umbrele şi haine puţin mai groase, aşteptau momentul de destindere. Supriza cea mare a fost că numărul spectatorilor, pe parcursul desfăşurării concertului, nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut.

Stoia, Strauss, Anderson, Bizet...

Repertoriul abordat a fost bine ales, în aşa fel încât să corespundă atât momentului cât şi gustului publicului. Au putut fi audiate lucrări de largă circulaţie din creaţia lui Achim Stoia, Edward Elgar, Georges Bizet, Leroy Anderson şi Johann Strauss. Dirijorul RADU POSTĂVARU a acordat finisării fiecărei piese atenţia cuvenită, în aşa fel încât publicul să-i poată sesiza întreaga semnificaţie.

Virtuozitatea şi sensibilitatea lui Gabriel Croitoru

Solistul concertului a fost violonistul GABRIEL CROITORU care a interpretat cu virtuozitatea şi sensibilitatea care îl caracterizează Balada pentru vioară şi orchestră de Ciprian Porumbescu şi Liebeslied şi Liebesfreud pentru vioară şi orchestră de Fritz Kreisler.

Sper ca iniţiativa de a prezenta publicului programe accesibile, cu lucrări îndrăgite să continue, pentru că publicul are nevoie de acest gen de muzică, are nevoie de frumos, are nevoie – mai ales, acum – de momentele de relaxare pe care arta – în general –, muzica – în special – i le poate oferi.

Televiziunea Comunitară din Melbourne a dedicat recent o oră în memoria celui care a fost cel mai pe pământean dintre artişti, Marele Actor ŞTEFAN CIUBOTĂRAŞU.

Clipele de odinioară

Telespectatorii români din Australia – dintre care unii l-au cunoscut pe artist - au trecut în revistă viaţa şi activitatea artistului, rolurile sale, au retrăit clipele de odinioară. Unii au plâns de bucurie, alţii de tristeţe. Sigur, noi dorim să ne  aducem aminte întotdeauna de clipele frumoase, însă nu putem admira îndeajuns contribuţia marelui nostru actor Ştefan Ciubotăraşu la istoria teatrului românesc şi a filmului românesc, a celui care s-a dovedit a fi întruchiparea iubirii şi a înţelepciunii.

Dacă mass-media din ţară (românească) a trecut nepăsătoare peste eveniment, asta înseamnă (au spus unii) că multora le este ruşine că sunt români sau poate că îl găsesc pe Ştefan Ciubotăraşu irelevant.

Marele artist a jucat în aproape 40 de filme şi a interpretat peste două sute de personaje pe diverse scene din ţară.  Ştefan Ciubotăraşu a văzut lumina zilei acum un secol în comuna Lipovăţ din judeţul Vaslui. A urmat cursurile primare şi liceale la Vaslui, apoi cursurile Academiei  de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi, la clasa profesorului şi poetului Mihai Codreanu (promoţia 1933). A fost angajat la Teatrul Naţional din Iaşi, unde a lucrat până în anul 1945, după care a evoluat pe scena Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra” (iniţial Teatrul Municipal) din Bucureşti.

De la „Valurile Dunării” la „Columna”

Primul rol în cinema l-a interpretat în 1954, în filmul Valurile Dunării, în regia lui Liviu Ciulei. A jucat în numeroase filme, dintre care amintim: „Neamul Şoimăreştilor”, „Pădurea spânzuraţilor”, „Dimineţile unui băiat cuminte”, „Subteranul”, „Lupeni 29”, „Porto Franco”, „Amintiri din copilărie”, „Golgota”, „Merii sălbatici”, „Columna”.

Ştefan Ciubotăraşu a părăsit lumea aceasta în ziua de 27 august 1970, la Piteşti, în timpul turnării filmului ”Aşteptarea”.

Emisiunea realizată de televiziunea din Melbourne s-a centrat  predominant pe aspecte inedite ale bioagrafiei copilului Ştefan Ciubotăraşu.

Iată câteva fragmente:

„Ştefan Ciubotăraşu avea amintiri vii, chiar de la vârsta de 3-4 ani, când îi dădeau “de furcă cu gâştele, cărora nu le plăcea rochiţa mea de stambă, cu buline albastre...”.

Cu gâştele s-a descurcat cum s-a descurcat, dar  de câini “îmi era tare frică, fiind nevoită biata mamă să mă afume şi cu păr de lup pentru a mă scăpa de teamă”.

Vindecarea

Însă vindecarea i-a venit de la un lup, în timp ce mergea la Vaslui, la tatăl său. Pe un omăt sclipitor, prin pădurea de la Rediu îi iese în cale o „dihanie de cîine mare sur”. Neştiind că este lup - chiar îi era drag acest „câine frumos” cum nu mai existau prin sat - s-a gândit să-l ia acasă şi să se făleascã cu el. Din fericire, animalul este văzut de consătenii – mai maturi - cu care plecase la drum. Ei au speriat lupul, care a fugit în pădure mâncând pământul... De atunci nu s-a mai temut nici de câini.

Omul cu trişca

Îşi amintea cu mare drag de faptul că bunicul după tată ştia ceva carte şi a cânta din trişcă, un fel de piculină. L-a învăţat şi pe nepot să cânte pe când avea vreo 6 anişori şi păştea văcuţa pe câmp, printre bordeiele soldaţilor, satul şi pădurea fiind pline de soldaţi, de cai, de tunuri şi chesoare. Tot în satul natal a învăţat să cânte din frunză, din fluier de bostan, să joace „bătuta” şi „corăgheasca” dupã flãcãii satului.”